obs

Primul lucru, prima informatie ce mi-a pus timpanele in miscare a fost ceva ce n-am inteles defel: "Tiruma!". Apoi o palma atenta mi-a tras pleoapele de pe ochi si am inceput sa vad. In jurul meu, fetze cunoscute: sotia mea, fratele meu, fiica-mea cu sotul ei... O sfarseala irezistibila, ca o cadere intr-un gol absorbant ma tot indemnau sa inchid inapoi ochii si sa stradorm, sa-mi trimit la somn fiecare celula - inclusiv inima cea fara de odihna. Dar oboseala s-a risipit foarte putin, atat cat sa raman treaz. Am ramas insa vesnic obosit in limite suportabile - abia in 20, poate 30 de ani oboseala asta blanda s-a risipit de tot lasandu-ma perfect treaz, perfect vioi si pus pe alergatura, pe treaba, cu gandul numai la piz.da sau sport.
Ca veni vorba de piz.da: tot vreo 20 de ani mi-au trebuit sa accept sa-mi fu.t nevasta. O babatie urata si uscata la care ma uitam oripilat si nu eram in stare sa cred ce-o sa se intample cu ea, ce metamorfoza spectaculoasa va suferi: incet-incet, pe nesimtite, ea s-a transformat intr-o femeie pe cinste: voinica, supla, rezistenta la tavaleala si pofticioasa nevoie mare. E usor de ghicit ce tragedie a urmat cand a trebuit sa ne despartim: arata mai bine ca niciodata, plesnea de sanatate si inocenta si a trebuit s-o las sa plece pentru totdeauna in orasul ei natal.
Ce sa mai povestesc: credeam ca scaderea entropiei e paradisul: nu e.
E trist sa ramai mereu mai singur... sa te paraseasca, pe rand toti prietenii. Sa te uiti cum iti dispar din agenda nume dupa nume. Toti cunoscutii mai tineri: i-am bagat pe rand in piz.da ma-si!
De la o vreme sunt acasa la parinti. Cu maica-mea m-am obisnuit, dar taica-meu a aparut abia ieri: a venit de pe front, in urma unui asediu deosebit de prolific.
Mi-e greu sa mai scriu, ma lasa mainile. Parca sunt beat, trag linii strambe, imi bag degetele in ochi, imi curg bale si ma kak pe mine. Astia parca au innebunit: cu cat sunt mai aiurea si degenerez, cu atat ma pupa si ma dezmiarda mai cu foc. Imi vine sa vomit (si o si fac, vomit pe mama, in aplauzele tuturor).
Nu mai pot vorbi defel, nu mai vad bine si simt intr-un punct din centrul fruntii o durere atat de atroce incat nu-mi pot stapani un urlet necontenit. O persoana imbracata in alb ma insfaca salvator, imi simt picioarele umezite de o atingere placuta, aud ca prin vis un strigat neinteles (o fi numele meu, o fi un strigat de lupta): "Taiabe!" apoi umezeala calda urca, durerea scade, e din ce in ce mai bine.