obs

"Ce-ar fi sa termin cum vrea muschii mei un roman citit?" mi-am zis intr-o zi, si am ales sa scriu un epilog la "Cel mai iubit dintre pamanteni" al lui Marin Preda. Si a iesit asta:

Epilog

Motto: Neplacerea pe care o incercam cand deschidem propriile carti vine din aceea ca ne simtim, fata de ele, ca niste falsificatori. Am fost in pestera lui Ali-Baba si n-am adus afara decat un mizerabil pumn de banuti.
Ernst Juenger

Aceste caiete au ramas abandonate pana mai deunazi, vreme de 30 de ani, intr-un ladoi elegant, innegrit de vreme si mancat de carii. Pe fruntea capacului din lemn curbat, ladoiul poarta o inscriptie cu litere Jugendstil din arama coclita, inca lizibila: "Berlitz & Sons - 1895. Urcand adesea in podul jos de la casa parintilor - unde intre timp m-am mutat singur si m-am instalat - partial temporar, partial pentru totdeauna - ma opresc cu ochii si gandurile asupra acestei lazi vechi. O aseman cu o corabie care a pornit sa traverseze secolul XX si e aproape de liman. A rezistat valurilor uriase ale timpului, atacului coroziv al insectelor, a rezistat perchezitiilor si mutarilor din beci in beci si din pod in pod. A traversat secolul asta zbuciumat in tacere, anonim, fara fanfara la plecare, ocrotind in pantece ceea ce i-a fost incredintat. Imi asez palma pe luciul maroniu, invadat de istmurile negre ale oxidarii si incerc sa-i simt pulsul, sufletul bland si monoton care sopteste abia-abia deslusit in linistea podului singurul cuvant pe care il stie si singura religie pe care o urmeaza: "Ocroteste! Ocroteste! Ocroteste!"
Candva, sa fi fost in jurul lui 1970, m-a cautat Matilda la scoala unde cu greu ma aciuasem la profesor suplinitor si m-a chemat sa-mi iau "boarfele". Se mutau la bloc, tovarasul Calcan fusese avansat si primise un apartament de lux undeva prin Primaverii, unde alesese elita proletara sa concentreze resedintele cadrelor din primele esaloane. "Boarfele" erau caietele mele de notite din perioada Universitatii, apoi ciorne si iar ciorne de tot soiul, mai erau - incredibil - ultimele lucrari de semestru ale studentilor aduse acasa chiar cu o zi inainte sa fi fost arestat prima data (cu tema "Dialectica hegeliana" - era singura tema mai serioasa din filosofia idealista ce se putea discuta legal pe atunci cu studentii), apoi mai aveam acolo eseul meu secret, "Era Ticalosilor".
Tot atunci m-am trezit ca dintr-un somn adanc. "Auzi Matildo!" i-am zis in timp ce-mi incarcam cufarul in GAZ-ul de la inspectorat. "Cum se face ca nu ti-au facut astia perchezitie dupa ce m-au arestat? Ar fi putut gasi motive mai bune sa ma inchida decat "ordonantele" alea idioate." Matilda ma privi putintel perplexa, putintel stupefiata. "Pai ce stii tu! Bineinteles ca au facut dupa ce te-au ridicat pe tine." raspunse. "Si cum de n-au gasit lada?" o intrebai, de data asta contrariat de-a binelea. "N-au gasit-o, aia e, ce vrei acuma!" mi-o taie Matilda, asa incat mi-a retezat si mie pe moment firul logic. Abia seara, la culcare, am revazut discutia si mi-am dat seama de absurditatea ei, de minciuna Matildei. Cum sa nu gasesti la o perchezitie asa un ladoi de mare si ticsit cu hartii si caiete de tot soiul? E limpede, n-a fost nici o perchezitie, si Matilda m-a mintit ca a fost. Apoi, lucru de toata mirarea, cum de n-a fost, la urma urmei, o perchezitie? In asemenea cazuri, Securitatea cotrobaia totul, sertar cu sertar, firida cu firida si fila cu fila. Probele erau adunate, inventariate si studiate cu o migala demna de un institut german de cercetari. A doua zi am sunat-o, alert si la prima ora, pe Matilda. "Draga, spune-mi totusi: cum de n-a fost nici o perchezitie la noi atunci?" Rostisem "la noi" partial fluent si rutinat, partial soptit si rusinat - semn ca incepea sa-mi repugne ideea ca am trait vreodata cu Matilda, ca am avut vreodata un camin fericit cu nevasta si copil si cu restul... "Stii ceva, Petrini? Ce vrei de la mine acum? Mereu te-a mancat in fund sa dezgropi mortii, lasa-ma in pace acum. Zi mersi ca ti-am dat hartoagele si nu le-am pus pe foc." Am clasat asadar chestiunea asta, am asezat-o in mintea mea in categoria de lucruri neelucidate si inutil de elucidat.
Astazi o reiau. Regimul proletar a esuat si, ca dupa dezghet, de sub albul cosmetic al zapezii, incep sa apara costelivele resturi ale nelegiuirilor de atunci. Unul din ele este dosarul meu de la Securitate captusit cu notele informative ale Matildei mele privind activitatea mea subversiva.
"Ministerul de Interne, 81123, Dosarul a fost microfilmat astazi 14.02.1958 de la U.M. 0215 Bucuresti, DOSAR DE URMARIRE INFORMATIVA nr. 13554, Strict Secret (dupa completare); 128/BN/22.09.58, PS "Angela" Strict Secret, Ex. Unic, NOTA INFORMATIVA..." si urmau, cu micutul, alertul, frumosul si iubitul scris de mana al fostei mele neveste, informatii exacte despre mine. Stateam aplecat asupra dosarului in "sala de lectura" a politiei, literele frumos ordonate de mana ei imi jucau inaintea ochilor. "Surprize, dom' profesor, surprize?" ma intreba politistul-bibliotecar observandu-mi emotia. "Toata lumea ramane paf cand deschide dosarele astea. Eu le-as arde, la ce bun sa mai rascolesti trecutul!" Ei, pe naiba. Tradarea Matildei, mi-e rusine sa recunosc, m-a lasat rece. Alte lacrimi, cu totul alte lacrimi prinsese privirea politistului indiscret in ochii mei. Citeam intamplari vechi, de acum 35 de ani. Amanunte pe care le uitasem. Din trecut ne raman numai punctele de cotitura, gesturile uriase, schimbarile de ritm si destin. Dar rutina aceea prosteasca si dulce, momentele care fac o viata unica si nerepetabila dispar. Hartiile din fata mea imi readuceau in fata clipe de atunci. Eram tanar si naiv, fericit si puternic, revoltat si suveran. "Sursa relateaza ca subiectul a sosit acasa mai devreme decat de obicei. Dupa ce a luat o gustare, a primit vizita prietenului "Axinte" cu care s-a retras in biroul de lucru si a avut o discutie de aproximativ trei ore. Sursa a reusit sa afle, cu pretextul servirii unor cafele si pahare cu limonada, partial, temele discutiilor. La servirea cafelei, subiectul vorbea despre o "estetica a istoriei" si despre "necesitatea structurala de a ingloba raul istoric intr-un ansamblu general coerent, deci frumos, deci bun"; apoi, la aducerea limonadei, sursa a putut auzi subiectul vorbind despre: "misiunea secreta a criminalilor istoriei, scopul lor secund, savarsit involuntar, tinand de suprastructura faptelor si ducand catre o finalitate tarzie pozitiva". Ah, toate simturile mele s-au trezit in mijlocul acelei sali din Politie. Imi aminteam: discutam cu paharul de limonada in mana, simtind cum racoarea lui cedeaza placut palmelor mele. Il duceam la gura discutand, ii prindeam marginea intre dinti si respiram pe nas; din pahar iesea abur rece si-mi racorea buza, paharul se aburea de parca ar fi vrut sa ascunda un truc si aroma de lamaie imi invada sentimentele: bucuria ca alaturi exista fiica-mea, Silvia, incepea sa miroase a lamaie; dragostea mea fierbinte pentru frumoasa mea nevasta, Matilda, incepea sa miroase a lamaie... Aceste note informative m-au luat prin surprindere si m-au mutat intempestiv in alta lume, a naivitatii si iubirii curate, a tineretii si poftei infinite de viata. M-au podidit lacrimi de iubire pentru turnatoarea Matilda. La scara istorica, moralitatea nu mai are nici o pondere.
De aceea, "Era Ticalosilor" e un nume de alint. Nu mai urasc pe nimeni. La sfarsit, cand ne vom aduna la discutia de final in jurul Creatorului, vom fi cu totii acolo, stransi unii in altii, buni prieteni, ca dupa o piesa de teatru cand, la barul de la demisolul Nationalului maurul o tine pe Desdemona pe genunchi si bea cot la cot cu Jago.
Si nu iert pe nimeni, nu am ce ierta. Pot doar, acum, la final, sa va spun tuturor, celor buni si celor rai, lupilor si mieilor, ticalosilor si sfintilor, uratilor si iubitilor, criminalilor si victimelor: "Bravo tuturor! Ati jucat excelent! Chapeau!"